Dimineața era rece, iar ceața abia se ridica de pe pajiștea din spatele casei Linei. Max, cu nasul lui ascuțit, adulmeca atent urmele care șerpuiau prin grădină, iar Umbra, pisica, stătea cocoțată pe un gard, urmărind-o pe Lina cu ochii ei verzi, ca două smaralde.
„Trebuie să aflu ce înseamnă toate astea”, a șoptit Lina, în timp ce își strângea eșarfa în jurul gâtului. Își luă un coș mic cu mâncare, o lanternă, și porni să urmeze urmele misterioase. Max i se alătură imediat, dându-i un sentiment de siguranță, în timp ce Umbra părea să ezite înainte să li se alăture.
Urmele duceau adânc în pădure, acolo unde copacii deveneau mai înalți, iar frunzele formau un acoperiș dens, lăsând doar câteva raze de soare să pătrundă. Aerul era umed, iar foșnetul pădurii părea să le șoptească povești uitate. Deodată, lupul argintiu apăru din umbră, la doar câțiva metri de ei.
Lina se opri. Animalul, cu blana lui argintie, arăta ireal în lumina difuză. Nu părea să fie agresiv, dar nici nu se apropia. O privea fix, ca și cum voia să-i transmită ceva. După câteva clipe, se întoarse și porni încet, uitându-se înapoi pentru a se asigura că Lina îl urmează.
Fără să ezite, Lina porni după el. Max o însoțea atent, iar Umbra, de data aceasta, se ținea aproape, ca și cum simțea că ceva important urma să se întâmple.
După câteva minute de mers, au ajuns într-un luminiș. Acolo, sub o ramură joasă, zăcea un corb. O aripă îi era întinsă într-un unghi nenatural, iar penele de pe ea erau zdrențuite și pătate de sânge uscat. Pasărea scotea un sunet slab, ca un strigăt de ajutor.
Lina îngenunche lângă corb, inima bătându-i puternic. Lupul stătea nemișcat, la doar câțiva pași, urmărind-o cu o expresie care părea… umană.
„Nu te teme, te voi ajuta”, șopti Lina corbului, care nu încercă să se zbată.
Scoase din coș pansamentele pe care le purta mereu cu ea și începu să curețe rana. Aripa nu era ruptă grav, dar avea nevoie de timp pentru a se vindeca. Când termina de bandajat, Lina ridică pasărea cu grijă și o așeză într-un colț al coșului său, pe un prosop moale.
Se uită spre lup, care o privea în continuare. „Am să-l duc acasă să-l îngrijesc. Poți să vii și tu, dacă vrei.”
Lupul nu se mișcă, dar Lina simțea că înțelegea. Întorcându-se încet spre casa ei, Lina plecă, iar lupul o urmă de la distanță, mut, dar prezent.
Lupul la marginea grădinii
Zilele următoare, lupul rămase aproape de casa Linei, ascuns în pădurea de la margine, dar niciodată prea departe. În fiecare dimineață, Lina ieșea cu Max și lăsa câteva bucăți de carne sau pâine lângă gard, iar lupul venea să le ia doar când nu era nimeni prin preajmă.
În timpul acesta, corbul se odihnea într-un colț al casei, pe o pernă moale pe care Lina i-o pregătise. Umbra, pisica, era fascinată de oaspete, dar nu se apropia prea mult. Max, în schimb, părea protector, stând lângă pasăre ore în șir.
Lina curăța zilnic aripa corbului și îi vorbea blând. „Prietenul tău te așteaptă, știi? Va trebui să te faci bine repede, să te întorci la el.”
Corbul o privea cu ochii lui negri și părea să înțeleagă. Într-o dimineață, după patru zile de îngrijiri, pasărea își încercă aripile. La început, mișcarea era timidă și nesigură, dar cu fiecare zi devenea tot mai puternică.
Întoarcerea în pădure
În cea de-a șaptea zi, Lina simți că era momentul să-l lase să plece. Cu Max și Umbra alături, ea duse corbul în grădină, spre marginea pădurii. Lupul argintiu era deja acolo, stând nemișcat, cu ochii țintă pe Lina și pe pasărea din brațele ei.
„E timpul să te întorci la el”, șopti Lina, eliberând corbul.
Pasărea se ridică în aer, bătând din aripi cu mai multă siguranță decât ar fi crezut Lina. Se înălță spre cer, făcu un cerc larg deasupra lor, apoi coborî pe o ramură, chiar deasupra lupului.
Lupul privi în sus, apoi, pentru prima dată, se apropie de Lina. O privi în ochi cu o expresie care părea să spună „Mulțumesc”.
Lina rămase nemișcată, simțind un respect profund pentru creaturile din fața ei. Lupul se întoarse și dispăru în pădure, cu corbul zburând aproape deasupra lui.
Pentru Lina, acel moment era mai mult decât o simplă întâlnire cu sălbăticia. Era dovada unei legături profunde între animale și oameni, o legătură bazată pe încredere și compasiune.
De atunci, Lina simți că pădurea îi devenise un aliat și un prieten, iar fiecare foșnet al frunzelor îi șoptea povești noi.
Citește prima parte din Căsuța din pădure pentru a te familiariza cu povestea Linei. Și nu uita să ne urmărești pe Facebook pagina NovArt Creative!